No country for old men

Martie 21, 2008 § 1 comentariu

Nu există ţară pentru bătrâni 

Ecranizarea fraţilor Coen transpune epicul american într-un mod cinematografic care păstrează majoritatea elementelor din romanul lui Cormac McCarthy, impunându-și însă o viziune și-un ritm care dau valoarea filmului. Cu patru Oscaruri în palmares, cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu adaptat și cel mai bun actor în rol secundar, “No country for old men” și-a cucerit publicul nu atât prin poveste și personaje, cât prin modalitatea de a reda o lume care deși e la 30 de ani distanţă în timp, se confruntă în fond cu aceleași probleme care ne-au preocupat dintotdeauna. Undeva între extremele westernului de altă dată și filmului poliţist ultra tehnologizat, filmul fraţilor Coen  trece de la cinism la umor, de la violenţă la probleme de etică și morală.

Amplificarea conflictului dintre generaţii, care poate părea lipsit de relevanţă la prima părere, e atât de frumos motivat de șeriful Ed Tom încât doar și pentru logica sa merită atenţie. Lipsa de politeţe, absenţa unor banale “sir” și “ma’am” a degenerat în copii care umblă pe stradă cu părul vopsit verde și cu fiare în nas. Generaţia drogurilor a pătruns în orașele mici, orașele pierdute, aruncate în afara timpului, pentru care această dezordine de ordin moral și măsurată în numărul cadavrelor este inacceptabilă. Oamenii obișnuiţi cu un anumit tip de reacţie și mentalitate, a se citi șeriful care pomenește vremurile în care reprezentantul legii nu purta armă, sunt confruntaţi cu execuţii cu sânge rece. Noua violenţă îmbinată cu teroarea amintește mai mult de Vietnam decât de poveștile lui Ed Tom. Regulile, dacă mai există, nu mai sunt aceleași.

no laws left

Triunghiul alcătuit din șeriful Ed Tom Bell (Tommy Lee Jones), criminalul Anton Chigurh (Javier Bardem) și Llewelyn Moss (Josh Brolin) evoluează într-o permanentă căutare, rolurile de victimă și vânător schimbându-se între aceștia pe parcursul filmului. Conflictul dintre bine și rău cu toate valenţele morale ale problemei este interesant de urmărit. Chiar și Llewelyn, care după tiparul clasic ar trebui să fie personajul pozitiv, ţinând cont că este urmărit de un criminal psihopat, nu este fără pată.

Ed Tom pare mai mult un observator al degradării lumii în care trăiește decât un om al legii al cărui scop este soluţionarea crimei. De fapt, nici unul dintre aceste personaje nu este într-atât de simplu și de transparent încât să se înscrie în mod clar într-un tipar prestabilit. Șeriful, imaginea legii, este măcinat de dubii: caută să înţeleagă lumea schimbată în care trăiește, dar sfârşeşte prin a se da bătut, demisionând din poliţie. Prins între un trecut care avea răbdare, deși oamenii erau greu încercaţi și atunci, și schimbările prezentului, Ed Tom reprezintă drama unei generaţii care nu-și mai găsește locul. Fie că citește ziarul și comentează asupra lipsei de umanitate, fie că povestește sau inventează pilde, trecutul, cu toate valorile lui, este punctul spre care tinde.

Până și lupta dintre om și animal, exemplu dat lui Carla Jean Moss, are o dublă semnificaţie. Pe de-o parte, este menit să o convingă pe aceasta să înţeleagă situaţia gravă în care se afla Llewelyn, iar pe de alta, conturează o epocă apusă: acum vitele se împușcă folosind arme cu aer comprimat. Aparent întâmplătoare această remarcă, afirmă șeriful. Întâmplător sau nu am ajuns la o metaforă a celor două fire narative care se întâlnesc în acest punct: noul cowboy, simbolul clasic american, și criminalul psihopat folosesc aceeași armă, anulând raportul de forţă tradiţional dintre victim şi vânător.

O altă trimitere la condiţia celui care-și urmărește prada este paralela dintre Chigurh și Llewelyn, punctată chiar de la începutul filmului din alăturarea a două secvenţe care implică arme: una care-și găsește utilitatea în capul cuiva, a doua în încercarea ratată de a nimeni o căprioară. Replica de legătură între cele două este aproape identică: “Will you stand still?”

Finalul, contestat de mulţi ca fiind prea abrupt, este transpunerea unei înfrângeri, singurul personaj care rămâne în picioare este tocmai Anton Chigurh. Demisia lui Ed Tom, și chiar mai mult, acceptarea condiţiei sale, este un sfârșit similar cu cel al lui Llewelyn, doar că în altă cheie. Dacă pentru un fost soldat moartea vine în urma unei lupte, nu putem spune decât că a fost din cauze naturale, așa cum uciderea traficanţilor mexicani i se pare șerifului normală ţinând cont de domeniul în care activau. Chiar și bătălia morală e pierdută, problema principiilor – cine și în ce măsură le are în acest film? – fiind una relativă.

Simţul datoriei supravieţuiește prin Chigurh, care pe tot parcursul filmului reușește să fie constant valorilor sale, chiar dacă acestea sunt semnul unei deviaţii psihice grave. Încă din secvenţa de la benzinărie, excelent realizată, spectatorul înţelege modul de operare al acestuia. Dreptul de a-ţi paria viaţa la o aruncătură de monedă este acordat celor neimplicaţi în mod direct în treburile lui, dar care într-un fel sau altul s-au făcut vinovaţi. Vânzătorul, băgăcios și arogant, își vede întreaga viaţa judecată într-o clipă, siguranţa de sine iniţială transformându-se într-o frică animalică. Fără o singură referire explicit la substratul discuţiei, scena devine un pariu cu moartea și un exemplu regizoral în ceea ce privește transpunerea terorii pe ecran.

you can’t stop what’s coming

Tocmai aceste “principii” îl diferenţiază pe Chigurh de restul criminalilor și de traficanţii care sunt motivaţi doar de latura financiară. Înţelegerea chestiunilor de datorie și onoare poate smulge o impresie pozitivă, dar va fi ultima reacţie pe care victima o poate trezi, fiindcă Anton nu ezită niciodată. Paroxismul acestui crez personal îl reprezintă omorârea lui Carla Jean (Kelly Macdonald): după ce întreaga afacere părea să se fi sfârșit o dată cu moartea lui Llwelyn și dispariţia banilor, Chigurh se întoarce pentru a-și ţine promisiunea. În acest caz, cuvântul dat era asasinarea soţiei lui Moss.

Într-o perioadă în care nu exista testul ADN și când dintr-o simplă bucată de material găsită în mijlocul deșertului nu puteai ajunge la preferinţele culinare ale criminalului, cum ne-au obișnuit filmele de azi, prezentul istoric al ţării care pare să nu mai fie acolo pentru bătrâni e o delectare. Dacă metoda de “rezolvare” a cazului, presupunând că aceasta există, este una a logicii și bunului simţ, păcătuiește filmul prin prea multe coincidenţe la capitolul faptelor vânătorești? 

Hotel după hotel, Chigurh și Moss, iar mai apoi și Carson Wells, reușesc să se găsească și să se aștepte în camere sau pe coridor. Dacă la început totul pare plauzibil (prezenţa unui emiţător în geanta cu bani), pe parcurs, chiar dacă acţiunea se complică, oamenii reușesc să se găsească fără cea mai mică inconvenienţă. Singurul care iese din tipar este Ed Tom, care fie nu poate, fie nu vrea să intre în această horă. O soluţie posibilă ar fi caracterul intenţionat laconic, fără încercări de a-i flutura spectatorului pe sub nas o plăcuţă pe care să scrie cum un criminal plătit reușește să dea de urma unui alt criminal.

Rămân însă câteva teme de casă pentru elevii conștiincioși. Pe lângă anacronismele găsite de cei pasionaţi si micile gafe tehnice, una din probleme e cum reușește Chigurh să se plimbe de colo colo cu o pușcă de jumătate de metru. În cazul unui hotel se mai pot întrezări niște explicaţii, dar când intră-n clădiri care aparţin traficanţilor mergând până în biroul acestora?

Ca realizare scenaristică “No country for old men” impresionează prin dialogurile foarte bune, replicile simple, dar savuroase, felul în care personajele sunt construite şi modalitatea lor de relaţionare. Castingul a fost unul inspirat, cu precădere în alegerea lui Tommy Lee Jones şi a lui Javier Bardem, care aduc pe ecran personaje convingătoare, veridice şi mai ales puternice. Nici un gest nu pare în afara contextului, încadrându-se în numeroasele indicii de structură a poveştii păstrate în scenariu.

Ceea ce poate şoca într-o anumită măsură spectatorul, sau cel puţin să îl frustreze, este soluţionarea anumite conflicte. Cel mai flagrant exemplu de “încălcare” a regulilor este sfârşitul lui Llewelyn Moss. Un personaj urmărit îndeaproape din primele secvenţe şi perceput ca un erou, deşi ne dăm seama că e ceva ciudat în a lua o geantă cu două milioane de dolari care nu-ţi aparţin, nu numai că moare, dar o face într-un mod banal. În plus, îndrăzneşte să o facă departe de public. Moartea unui personaj principal rezumată la câteva secunde în care i se vede cadavrul?! Da, şi cred că au fost mulţi cei care au gustat aceste salturi peste cadavrele convenţiilor bunului simţ.

Un alt exemplu de curaj din partea scenariştilor şi totodată al regizorilor este finalul. Un vis povestit de Ed Tom: “Şi în vis, ştiam că se duce înainte să facă un foc în întunericul şi în frigul ăla, si ştiam că oricând aş ajunge acolo, el m-ar fi aşteptat. Şi apoi m-am trezit. Metaforic final, dar se face vinovat de păcatul de a-şi face spectatorii să-şi pună întrebări, în loc să le dea o satisfacţie rapidă şi uşor de consumat.

no clean getaways

There are no clean getaways şi asta-şi propun fraţii Coen să redea: o lume complexă, reală, cu eroi şi antieroi care nu se pot înscrie într-o delimitare clară a conceptelor de bine şi rău. În această viziune constă frumuseţea filmului, care se achită de responsabilităţile ecranizării în mod ireproşabil. Unul dintre cele mai bune filme ale anului 2007, dacă nu cel mai bun.

Nu-i asa ca vreti sa-l vedeti, copii, asta daca nu ati facut-o deja, bineinteles?

Tagged: ,

§ One Response to No country for old men

  • the portiskeeper spune:

    „[…]Fără o singură referire explicit la substratul discuţiei, scena devine un pariu cu moartea și un exemplu regizoral în ceea ce privește transpunerea terorii pe ecran.[…]”
    Transpunerea terorii este valabilă doar referitor la vânzător, iar personajul cu pricina nu cucereşte, deci nu îşi transmite frica telespectatorilor.
    În opinia mea, felul în care „psihopatul” decide cu de la sine putere (simbolic, se autoproclamă zeu) dacă viaţa celuilalt îşi merită existenţa poate constitui o tentaţie pentru mulţi şi, mai ales, îl face pe telespectator să-şi dorească – fără echivoc – anihilarea lui (a vânzătorului). Jocul actoricesc şi mai ales felul în care dialogul decurge în acele secvenţe m-au făcut aproape să intru în pielea criminalului cu simbrie, căci, oricât ar fi fost (personajele) de „fiecare cu păcatele sale”, nu ţi se oferea calea de mijloc, iar în antiteză se aflau răul (caracterizat printr-o energică diferenţă) şi banalul (obligat, pe sau sub scut, să iasă din indiferenţă); nu o pot numi dualitate, însă înlocuirea problematizării „rău versus bine” cu „rău versus banal” (prin care „răului” i se mai conferă şi autenticitate) este într-adevăr inedită.

    BTW, pălăria jos pentru analiză😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading No country for old men at Catmime's Weblog.

meta

%d blogeri au apreciat asta: