Si filmul nostru, domnule, e o animatie cu un pisoi dement si un copil pierdut printre margarete si buruieni si alte flori de camp care se rotesc in jurul celor sase picioare care alearga si se fugaresc nebuneste prin iarba inalta. Se opresc undeva in soare. Undeva in mijlocul fluturilor pe care pisoiul ii pandeste si-i inghite in timp ce copilul sta cu bratele sub cap si privirea agatata in raze si nori in forma de valuri. Patru labute tarcate sar pe el, smucindu-se dupa aripi mari care-i scapa dintr-o parte in alta. In rest totul e calm, doar dragostea mea ricoseaza.
Iti pui mana pe capul meu si ma mangai; fluturii inca-mi roiesc in stomac. Ma mangai si torc si abia mai dau din coada. Ma mangai si ma linistesc. Du-ma acasa, domnul meu.
Acum doi ani am luat o gastrita mizerabila drept fluturi in stomac. De-atunci am decis sa mananc insectare intregi de fluturi cu paine ca sa mai sterg din socul descoperirii, sa compenseze cumva, mi-am zis. Stomacul nu s-a plans niciodata.
